Într-o țară unde sistemul de sănătate a fost decenii la rând sinonim cu dezechilibrul financiar, o declarație a ministrului Alexandru Rogobete readuce în discuție una dintre cele mai sensibile ecuații ale statului român: câți plătesc și câți primesc.
Sâmbătă, într-o intervenție la Digi24, ministrul Sănătății a afirmat că raportul dintre contribuabilii la sistemul de asigurări de sănătate și beneficiarii acestuia s-a apropiat semnificativ de punctul de echilibru. „Ne-am dus suficient de sus", a spus Rogobete, sugerând că eforturile din ultima perioadă de lărgire a bazei de contribuție încep să producă efecte vizibile.
Ce a schimbat balanța?
Mecanismul prin care s-a ajuns aici nu este spectaculos, dar este consistent. Eliminarea unor excepții de la plata contribuției de sănătate, categorii care beneficiau de servicii medicale fără a contribui efectiv la fond, a fost unul dintre pașii esențiali. La aceasta s-a adăugat introducerea obligației de contribuție pentru categorii noi de cetățeni, persoane care până acum se aflau într-o zonă gri a sistemului.
Cifrele exacte nu au fost detaliate în intervenția televizată, dar contextul este cunoscut. România a funcționat ani de zile cu un raport profund dezechilibrat - aproximativ 5-6 milioane de contribuabili activi susțineau un sistem din care beneficiau peste 18 milioane de persoane. Orice mișcare spre egalizare, fie ea și parțială, reprezintă o schimbare structurală notabilă.
Dar oare egalizarea raportului înseamnă automat un sistem mai sănătos?
Vezi si: anunturi pe La Ei.
Nu neapărat. Un număr mai mare de contribuabili aduce, teoretic, mai mulți bani în sistemul de sănătate. Practic, volumul contribuțiilor depinde de nivelul veniturilor celor care plătesc. Dacă noii contribuabili sunt persoane cu venituri mici sau foarte mici, impactul financiar real rămâne modest, chiar dacă statistica arată frumos pe hârtie.
Dincolo de cifre, realitatea din spitale
Ministrul Rogobete pare să mizeze pe narațiunea reformei administrative ca fundament al schimbării. Și are, parțial, dreptate - fără o bază fiscală mai largă, niciun sistem de sănătate publică nu poate funcționa durabil. România a tot amânat această corecție, preferând soluții temporare și alocări bugetare punctuale care nu rezolvau problema de fond.
Rămâne de văzut dacă această tendință de echilibrare se va traduce în investiții concrete: aparatură modernă, personal medical mai bine plătit, timpi de așteptare mai scurți. Pentru milioanele de români care ocolesc sistemul public și preferă clinicile private, raportul contribuabili-beneficiari rămâne un concept abstract atâta timp cât experiența din spitalele de stat nu se schimbă vizibil.
Declarația de sâmbătă a ministrului marchează, cel puțin la nivel de discurs, o inflexiune. După ani în care subiectul finanțării sănătății era dominat de cifre alarmante și prognoze sumbre, autoritățile prezintă acum o tendință pozitivă. Cât de solidă este această tendință și dacă rezistă unui eventual șoc economic - acestea sunt întrebările pe care le va testa timpul, nu retorica politică.
